filele mele.

vineri, 30 septembrie 2011

Vrem, dar nu putem!!!

Cand eram mica :

  • Spuneam "Pace" fara nici o retinere, fie ca era in Biserica sau pe strada. 
  • Nu imi era rusine sa imi invit prietenii de joaca la Biserica.
  • Nu aveam retineri in a purta batic pe strada.
  • Imi placea ideea de a fi diferita de restul.
  • Plangeam daca nu mergeam duminica la Biserica.
  • Desi aveam maxim 9 ani, iubeam sa stau langa mama si sa o ascult cum imi povestea din Biblie.
  • Imi placea sa stau sa ma rog cu mama, sau sa ma invete sa ma rog. 
  • Imi placea sa ma numesc crestina! 
Dupa ce am crescut: 
  • Salut ca toti, cu "Buna!". 
  • Nu am timp de prietenii care nu merg la Biserica.
  • Stiu ca pocainta nu sta in batic, deci il port doar in Biserica!(pentru ca se cere)
  • Uneori nu imi place sa ies in evidenta prin credinta mea.
  • Uneori somnul e mai dulce decat mersul la Biserica.
  • Nu am timp de mama....
  • Inca imi place sa ma numesc crestina....
Vreau sa am obiceiurile de cand eram mica; si sunt convinsa ca nu sunt singura tanara care am fost si am ajuns asa...
Acum vad tot mai multi tineri care au crescut in mediu laic si au adoptat comportamentul meu de cand eram mica, fara nici o retinere cu privire la ce au fost!!! 

Noua, tinerilor, ne place sa recunoastem vina...altora! Intotdeauna e ceva de vina...timpul, scoala, lucrul, prietenii..dar nu noi..noi vrem, dar nu putem!!! E prea greu in fiecare duminica dimineata sa ne trezim la 7, e prea greu dupa scoala sa ajungem marti seara sau joi seara la rugaciune si studiu...in final, e prea greu sa slujim, nu?!? 

E prea greu sa fim mari si sa luam viata in frau...sa pasim in speranta si sa ne inundam in slava Lui...e prea greu sa fim crestini...poate, poate pentru ca suntem prea tineri?!? Sau daca eram copii, era mai bine? 

joi, 29 septembrie 2011

O viata de rugaciune.

Da, la acest titlu se rezuma viata noastra. Toata viata suntem intr-o continua rugaciune, fie ca e vorba de Dumnezeu, de speranta sau de oameni.

In orice imprejurare ne rugam sa fie bine, sa ni se implineasca dorinta si sa fim fericiti.

Doar ca nici oamenii si nici acea "speranta" de care se agata muritorii nu reusesc ce reuseste Dumnezeu, si anume, sa deosebeasca fiecare glas. In Psalmi, Dumnezeu este descris in mod poetic, ni-L putem imagina ca un Soare ce poate patrunde peste tot cu razele lui. Probabil Psalmistul l-a descris asa pentru a putea intelege ca planul Lui implica intreaga omenire, cu tot cu necredinciosi !

Poate pentru a deveni oameni cu o viata de rugaciune pura si simpla, si normal, satisfacatoare; ar trebui sa intelegem ca nu trebuie noi sa asteptam sa puna El mana pe planul nostru si sa ni-l conduca, ci noi trebuie sa apucam de planul Lui si sa ne lasam ghidati, doar asa Dumnezeu va reusi sa puna mana pe viata ta.

Stii ce e interesant la viata omului plina de rugaciune?!? Ca de fiecare data cand ne rugam, dar nu la Dumnezeu, ci la oameni sau "speranta", in momentul cand suntem aproape sa se implineasca visul, Dumnezeu ne trezeste la realitate, si ne face sa intelegem ca visele noastre mor cand actioneaza Dumnezeu !!!

Oamenii sunt cei mai buni cersetori in rugaciune....luam rugaciunea ca o oportunitate de a avea mai mult si mai mult....dar uitam ca rugaciunea defapt e o conversatie cu Dumnezeu si nu un monolog, cuprinde pasi si nu doar sa ceri...e nevoie de curaj si nu de nevoi...rugaciunea nu e sfanta, insa daca o faci pe placul Lui, te sfinteste!!!

Deci hai...sa avem o viata de rugaciune in fata Lui si nu in fata oamenilor!!!

miercuri, 28 septembrie 2011

Fata in fata cu Dumnezeu.

De mica am auzit de Judecata, de ziua in care Dumnezeu o sa vina si o sa ne puna in fata toata viata noastra, cu bune si cu rele, mai ales cu rele!!! Intotdeauna am avut frica aceea de a sta in fata Lui, simteam, doar gandindu-ma, cum ma topesc de rusinea faptelor mele; ca atunci cand eram la gradinita si imi placea sa fiu "sefa" si nu lasam pe nimeni sa se joace cu ce vroiam eu, desi suna comic, stiam ca nu e bine ce fac si ca Dumnezeu ma vede...dar imi placea ideea de "Sefa", iar cu cat am crescut, am pacatuit mai mult, imi placea sa ies in evidenta, invatm bine pentru ca asa eram laudata; cautam sa ma imbrac bine pentru ca asa eram admirata; mergeam la dans, handbal, ieseam pe teren sa studiez natura pentru biologie; faceam ORICE, sa fiu in prim plan...si am reusit, sa-mi tin statutul de "sefa a clasei" pana in a12a...chiar daca la note oscilam, in functie de cat de adanc mergeam oriunde stiam ca o sa fiu luata in seama....

Pana intro zi, cand am realizat ca singura persoana care chiar ma lua in seama si la care trebuia sa apelez sa ma ia in seama era El; acela care in toti anii aceia in care, desi crescuta in familie cu frica de Dumnezeu, care ma ducea saptamanal in Biserica si parinti care imi umpleau mintea cu toate legile Lui si ce important e sa am frica de El...nu am inteles ideea aceasta decat cand am constientizat ca oamenii sunt oameni!!! 

Suflete care fiecare in parte tanjeste dupa atentie, si sunt in stare de orice sa fie luati in seama; ne hranim cu cuvinte pline de dragoste si atentie; ne place sa fim in fata, sa fim "sefii". Dar intotdeauna, acei care sunt curajosi vor fi in fata, se vor considera sefi si vor uita, sau nu vor crede ca exista un Singur Sef..

Eu am realizat, si acum, dupa atatia ani, samanta care au aruncat-o parintii,...a sadit o frica imensa de ziua aceea, in care El imi va derula toata viata mea...si eu...eu voi recunoaste...desi si acum simt cum ma voi topi de rusine a ceea ce am vrut sa fiu, ceea ce am fost....dar e bine...ca ceea ce sunt acum, cauta Fata Lui....si nu fata oamenilor; si poate...poate a uitat El...mai repede faptele mele...decat oamenii...care tot ce e negativ, nu uita niciodata despre tine....

Eu, nu stiu cand o sa am ultima suflare, nu stiu daca apuc batranetea, nu stiu daca imi termin tineretea; dar un lucru stiu sigur....nu mai vreau rusine in fata Lui...vreau sa stau linistita si cu capul sus....am facut ce am putut mai bine !!!! 

vineri, 23 septembrie 2011

Imi e dor sa ies la o intalnire.

Da, ai citit bine titlul!!! Chiar imi e dor de o intalnire doar intre mine si El....in care sa stau pana in miezul noptii privind stelele si toata creatia Lui....pazita de prietena luna si ascultata doar de El, sa ma plimbe in imagini pline de miste si enigme, sa imi impartaseasca un miros placut de adulmecat...

Sa fiu eu....asa cum doar El ma cunoaste; sa plang si sa rad in acelasi timp, sa simt mangaierea si dragostea Lui complesitoare, sa ma simt implinita si sa fiu fericita!

Imi e doar de o intalnire plina de dragoste si acceptare, plina de iertare si motivare, incurajare si imbarbatare....imi e dor de atingerea Lui spectaculoasa si plina de fiori. Sa ma simt ca un copil, fara griji si fara responsabilitatile lumii contemporane. Sa fiu copilul care sta in mainile Lui ocrotitoare, care ma invelesc mereu si sunt adapostul meu.

Vreau o noapte cu EL, in care sa dansam sub lumina stelelor...in care sa fugim si sa ne bucuram ca e atat de aproape de Pamant....sa dansez in pasii Lui, sa cant melodia Lui si sa fug cat mai departe de ce inseamna viata pe Pamant. Sa imi incarc bateriile pozitive si sa le arunc pe cele negative !!!

Sa ma rup de realitate pentru o noapte, pentru a incepe o zi cu o fata noua, cu un zambet pur si spalat, cu o inima plina de o dragoste inexplicabila...sa fiu o pilda...

Atat as vrea....o intalnire in noapte cu El....


marți, 13 septembrie 2011

Tu cu ce iti invelesti inima, cu vara mea sau toamna ta?

Se spune ca e toamna, ca toamna si-a intrat in drepturi, dar la fel ca si in mine, nici natura nu doreste sa renunte la caldura verii; care parca iti mai da speranta de un trai mai bun, de o recolta plina de belsug si de un suflet fericit.

Se spune ca e toamna, desi inima mea zburda ca un copil in vacanta de vara, ca o fetita ce are o singura grija, "ce rochita sa poarte maine..." .

Se spune ca e toamna, dar inca padurea nu e ruginita si nici diminetile nu sunt pline de bruma si frig...iar ziua...e prea plina de raze calde...care ne incalzesc inca zambetele de oameni fericiti si lacrimile de oameni tristi .

Poate vara nu vrea sa plece pana nu mai dansam inca o data in ploaie, pana nu invatam sa iubim cu caldura, pana nu zambim ca o floare inflorita, pana nu daruim ca soarele razele lui, pana nu oferim sprijin ca un nor umbra in mijlocul caniculei...poate vara nu trebuie sa plece inca!!


Poate nu o sa plece pana nu realizam ca suntem prea seci, goi si fara scop; poate nu o sa ne paraseasca pana nu intelegem ca viata nu e viata fara dragoste si dragostea nu e dragoste fara neconditionare. Poate...

Sau poate...e doar o greseala a naturii, o intarziere a toamnei, si noi...noi o sa ramanem la fel...fara zambet si fara suflet...goi si reci, ca o iarna geroasa si fara culoare...uitand ca viata nu e a noastra, ci e a unui scriitor care ne-a scris asa de minunat, dar care ne-a lasat sa fim liberi arbitrii, sa alegem povestea Lui sau propria poveste, iar noi, din orgoliu, alegem ce credem ca e mai bun, uitand ca scriitorul intotdeauna vede si Viitorul...
E totul cu poate si daca....dar cu El e totul Da si Asa o sa fie!!!

Tu cu ce iti invelesti inima? Cu vara mea sau toamna ta?!?

joi, 8 septembrie 2011

Imi doresc sa cresc mica.

Cand eram micuta imi doream sa cresc, sa fiu o adevarata domnisoara, cu poseta si pantofi cu toc proprii, sa fac o facultate de prestigiu si sa am o familie unita si muuuulti prieteni. Asta imi doream cand eram mica.

Acum, sunt o domnisoara, fac o facultate care mi-am dorit, am o familie crestina si unita, am foarte multe cunostiinte si imi doresc sa fiu mica!!!
Stiti de ce?!? Pentru ca dorinta de a avea prieteni multi s-a spulberat cand am vazut ca atunci cand lasi increderea ta pe mana prietenei cele mai bune, profita la maxim si te lasa balta dupa ce se foloseste de ceea ce ii poti oferi tu.  Pentru ca desi fac o facultate care imi place, exista pericolul sa nu-mi gasesc un loc de munca care sa nu fie pe pile. Pentru ca familia, desi e unita, are fiecare in parte grijile lui, iar eu,...vorba aia, raman cu Domnul!

Cred ca toti cunoasteti Proverbe 17:17, nu il citez ca sa fiu sigura ca mai deschideti si voi Biblia :-)
Sunt sigura ca din cauza timpului care trece repede, a necazurilor care ne incearca pe toti, a invidiei, lipsa de modestie, lacomiei, minciunii, etc. e cam greu sa mai fim, dar ma intreb, mai putem sa devenim?!?

Imi doresc sa devin o prietena de incredere, sa fiu ceea ce imi doresc sa fie cei din jurul meu cu mine; poate...poate asa o sa dau de "cea mai buna prietena", pana atunci, tot ce imi doresc e sa fiu mica si sa am o singura grija, note mari si premiul 1.

Imi doresc sa traiesc anii 90'din nou, cand viata virtuala exista doar in povesti si jocurile pe strada si in parcuri erau la ordinea zilei. Plimbarea de seara cu rolele sau bicicleta era punctul de I, pentru un somn dulce, iar diminetile cu lapte cald si paine cu dulceata facuta acasa, era  momentul plin de dragoste in familie. Cand rugaciunea dinaintea mesei era nelipsita si povestile din partea parintilor si a surorii mai mari, erau nelipsite.

Imi doresc ceva ce stiu ca nu voi mai trai niciodata, si totusi, sunt si eu printre cei care isi ineaca visele in lumea virtuala si spera la o zi mai buna, o zi in care internetul sa nu fie o necesitate si lumea reala sa fie iar pe prim plan in viata oricarui om. O zi in care creierul nostru sa nu mai fie infectat cu tot felul de meme care ne iau din timpul vietii reale. Imi doresc o zi....




vineri, 2 septembrie 2011

Tu ce visai cand erai mic\a?

Cred ca toata lumea sustine ca apreciaza sinceritatea, dar ma intreb, cati o si aplicam in comunicarea si in activitatea noastra in societate?!? Mai mult, ma intreb, cat de sinceri suntem noi in fata Lui?

Cand eram mica imi doream sa ma fi nascut in trecut, cu mult in trecut, atunci cand diferentele statutului financiar nu conta si nici luptele dupa bani si reputatie  !!! Aveam 6 ani cand visam sa traiesc intr-o casuta modesta, doar cu strictul necesar si cu o familie langa mine, si nu in ultimul rand cu o casa bogata in dragoste si afectiune!!!
Recunosc, am avut si momente in care ma visam printesa si cu o casa cu cate o camera pentru orice activitate in parte, dar visul se spulbera cand ieseam din cartierul meu si ajungeam pe strada in care oamenii dormeau in corturi, si munceau cu ziua sa isi creasca copilasii. Probabil de mica mi s-a intiparit in minte ca vreau sa lupt pentru drepturile omului, probabil de mica am trait cu ideea ca inca se mai poate reveni la normalitatea din trecutul indepartat; dar acum, privesc in jur si realizez ca sansele sunt minime.

Acum, cand majoritatea ma considera o persoana pe cale de a deveni adulta, care se descurca financiar mai mult singura, care stie sa isi deschida singura usile si stie cum sa se integreze unde vrea ea (parerea altora), ma privesc in camaruta cu vise si inca visul e in asteptare, cat ma lupt pentru altii?!? Cat apar oamenii? Si cat imi hranesc visul ?

Nu stiu daca mai sunt oameni care sa viseze ca mine si care din cauza vietii mult prea aglomerate si a timpului care trece mult prea repede sa nu aiba timp sa faca ceva pentru as hrani visul; dar stiu ca eu nu am scuze, fac voluntariat de fiecare data cand am ocazia, sunt voluntara activa dar asta nu ma face sa ma simt implinita !!!

Si imi dau seama ca nu o sa fiu implinita pana nu o sa renunt la tot ceea ce am, la tot ceea ce imi apartine si nu am nevoie. De prea multe ori renunt la activitati de dragul de a sta in camera mea, tolanita pe canapea si pierzand timpul pe internet; asa sunt tinerii de astazi si asa face toata lumea, nu?!?

Mergem la Biserica sa ne etalam ultimele haine achizitionate online, sa ne etalam ultima freza inspirata din Gossip Girl etc., si nu in ultimul rand sa atragem privirile tinerilor sau a tinerelor. Ce bine ne simtim cand ajungem dupa Biserica acasa si intram pe facebook si vedem friend req de la persoana zarita in Biserica, ne sare inima din piept cand vedem ca ne da like-uri si lasa comenturi "decente" dar cu subinteles.
Imi e scarba de cat de fatarnici putem fii, noi tinerii, imi e rusine sa spun batranilor ce inseamna facebook defapt si sa le explic de ce avem nevoie de viata virtuala.

De cele mai multe ori, imi e rusine de mine, ca am intelepciunea de-a intelege ca fac gresit ce fac si totusi ma las dusa de val, ignorand adevarata fata a vietii mele. Si probabil si acum fac la fel, ma descarc online, ca asa sunt sigura ca ma "asculta" cineva, chiar si daca sunt citita doar din invidie sau pentru noi subiecte de barfa, cel putin sunt "ascultata". Dupa care o sa revin la scaldatul in ipocrizie si autodistrugere spirituala, ca pana la urma, e la moda si asa face toata lumea, nu?!?

Va doresc o zi plina de intelepciune si ma rog la o revolutie spirituala!!!








A apărut o eroare în acest obiect gadget

Postări populare