filele mele.

luni, 15 iunie 2009

Era el...

Era el, acolo, asezat pe o margine de banca, stand putin cocosat cu pielea palida si ridata, cu ochii plini de lacrimi care parca erau blocate sa curga siroi prin micile santuri lasate de alte siroaie.
Imbracat in hainele de duminica, frumos calcate si pline de praful de tara. Cand vorbea predicatorul si pomenea de venirea Lui si de viata vesnica lipsita de griji, i se lumina fata si ochii ii luceau ca unui copil ce a primit prima lui bicicleta.

Cu buzele subtiri care cu greu le deschidea in rugaciunile care le ridica catre Domnul; simteam o frica cand il priveam, nu o frica de el ci de Cel care vine in curand. Cand il priveam imi dadeam seama cat de scurta poate fi viata pe pamant, a aparut intrebarea care si acum e lipita de mine: "Daca azi e ultima zi pe pamant? Cat am rodit pentru El? Indeajuns incat sa fiu scrisa in Catea Vietii sau nici nu ma va recunoaste din cauza pacatelor in care ma inec?"

Am continuat sa-l privesc cu frica dar nu puteam sa-mi iau ochii de la el, parea plin de ravna dupa Cer, parea si el cu noi dar cred ca avea un gand departe...spre Casa care o asteapta.
Era el, un batranel, nici numele nu l-am retinut, dar el o sa ramana in mintea mea mereu, un om placut, om de la sat, om care vrea sa fie cu Dumnezeu.

In timp ce cantam, parca simtea ceea ce canta, m-a provocat sa simt si eu, sau cel putin sa incerc asta; ii multumesc ca prin simpla lui prezenta in acea camaruta in care ne-am adunat cativa oameni, 5 batranei care erau plini de veselie ca noi, grupul de misiune, am ales sa trecem si prin satul lor; dar acel batranel...ii multumesc ca m-a provocat sa cant mai des cu inima si sa simt din tot strapunsul sufletului ceea ce cant.

Era el...cine stie de o sa mai fie pana data viitoare? Dar daca nu o sa mai fiu eu?
Trimiteți un comentariu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Postări populare