filele mele.

sâmbătă, 19 iulie 2014

Pe marginea prapastiei

A fost pentru prima data cand am asistat la o scena in care o persoana ameninta ca se arunca in gol, prima data cand am simtit cum toti muschii mi se incordeaza si am impresia ca paralizez, cum tot sangele o ia razna in circuitul lui si gandurile se blocheaza, o singura intrebare imi ramane insistent in minte, "Ce trebuie sa patesti ca sa iti doresti moartea?!".

A fost prima data cand am simtit ca Dumnezeu ne-a dus acolo, pe o zi ploioasa, ca sa ne incerce credinta...de cand urcam dealul am vazut ca ceva se intampla, politia si semnele de interzis trecerea in zona respectiva m-au facut sa inteleg ca e ceva grav...cand ne-am apropiat puteam vedea cum 3 barbati incercau sa il convinga sa treaca pe partea sigura a stancii, era intre viata si moarte, in dreapta un pas il salva iar in stanga un pas mic ii lua sansa de a vedea partea frumoasa a vietii. A durat mai bine de o ora, timp in care corpul meu nu se putea controla, desi ne plimbam in directia opusa si incercam sa evitam zona...nu puteam decat sa intorc capul de cate ori simteam ca il pot zari si sa ma asigur ca inca e acolo, inca se decide si cantareste, in tot acest timp nu puteam decat sa ma rog in gand si sa astept un raspuns...ploaia a inceput sa fie tot mai puternica iar tunetele au inceput sa se auda, cu totul anormal in Anglia, sunetele erau ca un strigat din partea Cerului in care i se spune sa nu faca pasul spre stanga, inca mai exista o sansa pentru el, inca viata lui poate prinde un contur frumos...Din cauza ploii a trebuit sa ne departam de zona si sa ne adapostim sub un copac, au trecut vreo 10 minute si ploaia era tot mai puternica, iar cerul nu inceta sa strige, in ploaie am mers inspre stanca de langa pod sa vad daca mai e acolo, am zambit desi inca cerul plangea, nu mai era nimeni...m-am indreptat spre parcarea unde erau masinile de politie si cand am vazut ca pleaca toti impreuna am simtit cum tot corpul isi revine la normal, muschii se relaxau, iar gandurile se deblocau...Dumnezeu asculta rugaciunile celor saraci in duh, asta am invatat astazi; cu asa putina credinta m-am rugat pentru un necunoscut, fara sa stiu nimic despre el, decat cel mai important lucru, nu-si mai dorea viata....

Asta patim si noi deseori, ca si crestini, alergam spre tinta si uneori o luam pe scurtaturi, care ne duc pe marginea prapastiei, inainte sa ne aruncam cu avant suntem opriti si intrebati, ca si tanarul de azi, de ce ai vrea sa arunci la gunoi tot ce ai adunat si sa renunti la a fi un CINEVA pentru aceasta lume morbida?!? De ce ai vrea sa o iei pe scurtatura cand este o singura cale , cea ingusta si lunga?!? De ce ai vrea sa renunti la sansa de a primi o viata vesnica?

Atat de multe intrebari mi s-au adunat dupa acest eveniment si doar un singur lucru am reusit sa il inteleg, anume, viata nu e a noastra si e vai de cine decide in locul Creatorului cand sa isi incheie drumul si ferice de cel care se lupta a sta pe calea cea ingusta si alearga corect spre premiul final.

In final, ziua de azi a fost o adevarata lectie pentru mine si sotul meu, amandoi ne-am rugat in gand pentru el si am vazut cum Dumnezeu raspunde, pana si cerul s-a inseninat dupa ce masinile de politie au plecat, si acum e soare iar apusul imi multumeste ca i-am dat sansa prin rugaciune sa isi arate culoarea minunata...astazi am fost binecuvantati, tu iti pretuiesti viata?!
Trimiteți un comentariu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Postări populare