Dar azi...

Mi-am adus aminte de cand eram micuta, mergeam la bunici in vacanta si in fiecare seara la ei in casuta se facea noapte de rugaciune, veneau multi batrani de pe ulita, plini de zambet si pace, iti dadeau impresia ca ar fi in stare de orice pentru binele celui de langa el; erau momentele in care desi eram mica pricepeam cat de minunat e sa porti numele de copil a lui Dumnezeu.
Mi s-a facut dor de bunicul, care ma lua pe piciorul lui si ma punea sa cant cu el, care ma invata sa ma rog si imi explica cat de importante sunt faptele in viata cu Domnul; sau zilele in care ma lua la ferma si in timp ce imi povestea despre peripetiile lui de copil nu uita sa mentioneze cat de important e ca orice lucru sa il faci pe placul Lui. Sunt binecuvantata ca am avut bunici atat de minunati.

Dar azi? Unde mai gasesti o ulita plina de batrani cu frica de Domnul? Unde mai gasesti o mana de ajutor? Cand incepand de la cel mai sarac pana la cel mai bogat, de la prezbiter la membru..toti cauta sa le fie bine lor. Traim dupa traditii si uitam Cuvantul; traim dupa pofte si uitam lacrima, traim dar defapt uitam sa traim cu adevarat. Ma simt in biserica ca si cum merg din obligatie, predici lungi cu ganduri repetate; caut o farama de ravna dupa Dumnezeu in fiecare vorba ce o scot predicatorii pe gura, caut o farama de dor de Cer...dar e sec, nu gasesc nimic.

Mi se pare ciudat, ca in ziua de azi toti am ajuns sa fugim dupa ce nu avem nevoie in Cer, ce e culmea? Am observat ca aproximativ toti pastorii si predicatorii cum ajung in postura asta incep sa ridice o vila, sa achizitioneze o masina...dar ce e culmea culmilor, tot timpul se plang ca nu au bani...dar oare care se plange ca nu mai are har?

M-am saturat de pamant, as vrea sa zbor mai sus de nori...si doar pentru ca nu reusesc sa mai gasesc o farama de bucurie cand merg in Casa Domnului; e prea mare raceala sa mai am curajul sa zambesc, e prea sec totul sa mai vreau sa merg...