Secretul fericirii mele.

 Astazi m-am trezit cu o intrebare in minte, si anume daca sunt fericita, daca chiar simt acea fericire de care orice crestin trebuie sa aiba parte.

O simt...dar mi-a luat o perioada de rugaciune ca sa dau jos toate straturile de nemultumire si sa reusesc sa vad ca am mai multe motive sa fiu fericita decat as avea sa fiu suparata si dezamagita!

Simplul fapt ca nu am o viata perfecta ma face sa zambesc si sa ma simt binecuvantata; suntem binecuvantati ca avem ocazia sa vedem ce inseamna sa ai o problema mare si Dumnezeu sa faca miracole, chiar daca miracolul nu coincide cu asteptarile tale. Ma simt fericita pentru ca sunt inconjurata de oameni care de atatea ori mi-au dovedit ca nu ma pot baza pe ei, DA, am scris ca NU ma pot baza pe ei; asta m-a facut sa ma intreb daca cei din jur se pot baza pe mine. Ma simt binecuvantata ca am zile in care nimeni nu-mi spune un cuvant frumos sau o incurajare, sunt acele zile in care abia astept sa intru in odaia mea si sa fiu doar eu cu mine...sau eu cu El?!? Ma simt binecuvantata pentru ca asta ma incurajeaza sa ma comport cu cei din jur asa cum as vrea ei sa se comporte cu mine.


Ma simt binecuvantata ca am oameni care ma iubesc asa cum sunt, ca am oameni care imi vad defectele ca pe lucruri comice si care fac parte din ceea ce sunt eu; care nu ma judeca dar ma mustra; care nu ma jignesc dar sunt realisti. Sunt binecuvantata ca am strictul necesar si ca Domnul m-a binecuvantat cu intelepciune care o folosesc atat spre cresterea mea cat si pentru a investi in ceilalti.

Sunt fericita ca am un loc de munca unde pot face ceea ce am dorit si pentru care am invatat atatia ani, a fi psiholog educational e un dar..care nu poate fi numit loc de munca, ci un loc in care esti intr-o crestere continua., lucrez cu adolescenti de la care cei din jur spun ca nu au sperante mari...eu ii descopar zi de zi si vad talanti care mi-as dori sa ii am, vad energie pozitiva care oricand e gata sa ajute si sa te imbratiseze, vad in ei o speranta pentru tara noastra, o speranta care daca nu e ghidata si incurajata poate sa cada usor, din lipsa de suport.  Mai lucrez si cu adulti cu nevoi speciale, de la care invat cum sa fiu multumitoare pentru cum am fost creata, ca ma pot misca, ca pot gandi la nivel normal...ca inteleg ce inseamna viata, cat pot!


Eu astazi am inteles ca sunt binecuvantata si ca am sansa in fiecare zi sa fiu o farama din fericirea altora!

Tu te simti binecuvantat/a?                   Esti fericit/a?

Tu cum ești păscut?

Mi-am început dimineața cu Ezechiel 34, dar începutul a fost cel care m-a stârnit să scriu și care m-a făcut să înțeleg de unde e plictiseala și răceala care se află în Biserică. Suntem fiecare în parte oaia rătăcită și așteptăm să fim aduși înapoi în turma de care aparținem, sau cel puțin vrem să aparținem.

Însă așteptarea noastră devine lungă, mult prea lungă, iar păstorul se lasă așteptat; dar oare mai vine? Și nu vorbesc de a doua venire, vorbesc de păstorul care și-a luat acest statut de a păstori o turmă, care și-a luat atât de mult în serios rolul și cu atâta drag vorbește despre responsabilitățile care le are încât uită să le și facă. Și nu vorbesc despre cineva anume, ci despre toți pastorii care uită ca turma are nevoie de fapte, de îndrumare și de susținere, de hrană spirituală care să nu o rătăcească.

„...Vai de păstorii lui Israel, care se pasc pe ei înșiși! Nu trebuie păstorii să pască turma?”

Oare de ce unii ajung să se pască pe ei înșiși? Nu de puține ori am auzit persoane care judecau păstorul care îl păstoreau, erau dispuși să arunce cu pietre din cuvinte tari, care taie ușor orice suflet..oare nu asta era cauza pentru care păstorul nu reușea să pască turma?

În România și nu numai, nepotismul a devenit ceva obișnuit când vine vorba de favorisme. La fel s-a ajuns și în Biserici, cei care sunt aproape de păstor au un loc sus pus, indiferent de comportamentul din afara Bisericii, iar ceilalți sunt stăpâniți cu asuprire și asprime. Se bucură Cerul pentru faptele noastre? Se bucură Sufletul Lui pentru neglijența de care dăm dovadă cu atâta lejeritate? Cu siguranță nu, Hristos a fost un exemplu în umilință și sinceritatea din fapte.

Ei au grijă să se adune colecta săptămânal și au cuvinte alese ca să te încurajeze să dai, și nu judec, e nevoie de suport financiar pentru a susține Biserica ( ...voi mâncați grăsimea...) ; au grijă ca oamenii să își dea zeciuiala lunar, lucru cu care sunt de acord însă...( ... vă îmbrăcați cu lâna...) ; la fiecare început de an se face întâlnirea numită ”Darea de seamă” , unde se discută subiecte legate de conducere dar se și achită suma anuală de membru (...tăiați ce e gras...) ; dar fiind atât de ocupați să adune toate aceste plăți sau taxe, uită să  pască oile. 

În timp ce întâlnirile de comitet se rezumă la ce tactici să mai folosească să convingă oamenii să își dea zeciuiala, acei oameni despre care se discută...se pierd, își caută rezolvarea problemelor în locuri întunecate spiritual și ajung rătăciți; alții se îmbolnăvesc din cauza problemelor, iar alții nu vor să mai audă de Dumnezeu, ( Nu întăriți pe cele slabe, nu vindecați pe cea bolnavă, nu legați pe cea rănită; nu aduceți înapoi pe cea rătăcită; nu căutați pe cea pierdută, ci le stăpâniți cu asuprire și cu asprime! ) .

Poate îmi veți spune că nu sunt în măsură să spun lucrurile astea, poate nu ar trebui să le scriu public, dar le fac pentru ca cei care sunt rătăciți sau bolnavi și încă așteaptă să fie ridicați spiritual...să nu judece păstorul, să se roage pentru el..să nu arunce cu pietre din cuvinte care pot demoraliza omul...ci să își exprime nevoile cu blândețea dragostei necondiționate care trebuie să o purtam.

M-am încurajat să scriu asta după ce am văzut că există oameni care nu mai vin la biserică pentru că nu își permit să plătească ce au de dat...și din rușinea de a fi arătați cu degetul preferă să nu mai meargă la biserică. E prea dureros că Biserica e un loc în care doar se dă, dar nimeni nu mai merge cu inima pregătită să primească.

Nici tu nu ai timp?

Suntem ca paianjenii care incarca lumea cu panze, panze negre, pline de dezbinare si ura; oferim cu atata simplitate parerea noastra fara sa ne intrebam daca raspunsul nostru chiar are valoare. Cu cat simtim ca crestem in ochii oamenilor si ne simtim apreciati cu atat avem tendinta sa folosim cuvinte care suna mai pompos, sa dovedim ca suntem "cititi"...uitam de simplitatea Apostolului Pavel, uitam de cuvintele pline de intelepciune ale lui Solomon, uitam pildele spuse de insusi Iisus despre viata de zi cu zi.


Suntem doar niste caractere, care incearca sa isi gaseasca un rost, luptam pentru a avea un statut, luptam pentru a avea un nume...iar daca reusim sa le avem, luptam toata viata ca sa le mentinem...pentru ce?!?

Intotdeauna am fost data deoparte in copilarie, de copiii care au crescut fara o educatie crestina, nu din ura, ci din frustrarea care aparea cand le spuneam ca eu astept Apocalipsa, ei incercand sa imi zica ca nu e bine daca vine, ca ajungem in Iad...desi pe atunci nu stiam sa definesc ce inseamna, stiam doar ca trebuie sa fiu cuminte ca sa fiu pregatita...acum inteleg, si inca astept. Eram expusa la vorbe grele, la jigniri si la amenintari...si totusi numele tatalui meu in firma care lucra avea o importanta oarecare, era peste multi dintre parintii copiiilor din cartier iar din respect fata de tatal meu copiii erau obligati sa nu ma jigneasca, dar nici un copil nu a invatat ca nu e voie sa jignim pentru ca e o fapta rea...

Asa suntem noi, ca adulti...mai rau decat copiii, asa suntem noi crestinii, mai rau decat ateii...vorbim fara sa gandim, pentru a ne pastra statutul de lider de grup, de vorbitor, de educator; nu am mai auzit de multa vreme pe cineva sa-mi zica ca si-ar dori sa posteasca pentru mine macar o zi...sa ma intrebe daca am vreun motiv de rugaciune pentru a ma sprijini pana trec peste incercare. Cum sa ma astept sa fiu intrebata? Suntem prea ocupati sa ne rugam, prea ocupati sa iertam, sa imbratisam, suntem prea ocupati sa salutam!

Suntem atat de ocupati de a ne fi noua bine incat ignoram intunericul in care se scalda cei din jurul nostru, nu vedem adolescentii care cad prada ispitelor, care anunta fara nici o rusine ca o sa aiba un copil sau mai rau, ca au facut un avort. Ignoram adolescentii care sambata noaptea petrec in club si duminica vin in Biserica si canta in cor, ignoram batranii care locuiesc singuri si incep sa se intrebe pentru ce sa mai traiasca, cand ei ar trebui sa fie pusi in fata tineretului sa dea sfaturi; uitam de bolnavii care de ani de zile nu au calcat in Biserica din cauza neputintei. De unde stiu toate acestea? Mi-am facut timp sa observ, mi-am facut timp sa privesc la cei din jur mai mult decat privesc la mine...mi-am facut timp sa inteleg!