Nu putine au fost momentele in care, pusa in fata unor situatii neasteptate, lacrimam; erau lacrimi fugare si scurte, invelite in zambet si exprimate din adancul sufletului...din adancul in care inca locuieste dragostea de semeni, acea dragoste neconditionata prin care reusesc sa empatizez cu cei din jur, nu doar la nevoie...dar si la bucurie. Putini sunt oamenii care mi-au aratat o fericire adevarata in bucuriile mele...iar daca eu le aratam, erau tratate cu un aer suspicios.Am zile in care cred ca problema e la mine, am fost creata mult prea sensibila pentru acest secol...si spun acest secol pentru ca in trecut sunt atatea exemple de oameni care reuseau sa empatizeze fara nici un interes propriu, ci pur si simplu pentru ca iubeau, si iubeau pur! Astazi nu mai vad oameni care sa se bucure de gingasia copiiilor, care sa ofere fara a astepta favoruri, oameni care sa fie oameni!
"In forma suprema de manifestare, frumusetea (de orice natura ar fi aceasta) aduce, invariabil, lacrimi intr-un suflet frumos." (Edgar Allan Poe - scriitor american)
Astazi ma simt binecuvantata ca inca simt, desi e greu sa ma incadrezi in peisajele sociale, prefer sa fiu asa...imi da o stare de bine, si cine nu isi doreste starea de bine?!?
Astazi ma simt binecuvantata ca pot sa iubesc omul, asa cum e el creat de Dumnezeu, toti oamenii sunt frumosi si au o parte frumoasa care merita apreciata, indiferent de veninul cu care te trateaza, e un venin de auto-aparare si atat!
Astazi, si vreau sa imi amintesc asta zilnic, vreau sa continui sa lacrimez de bucurie la frumusetea naturii, la zambete inocente a copiiilor, la imbratisarile vazute pe strada, la oamenii care inca zambesc...astazi vreau sa ma bucur de sensibilitatea mea...chiar daca voi imi spuneti ca e prea mare...eu sunt bucuroasa cu ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu