A fost odata...caci astazi...

Se spune ca Luna ne este sora, poate de aceea am sentimente atat de profunde cand o privesc, ma pierd prin ea si ma simt libera...imi vine sa strig de bucuria ce o emana, stie sa se poarte prin gingasia intunericului care o domina, noroc cu fratele Soare care ne ajuta sa o vedem.

Dar daca si acolo sus, genul masculin este ajutorul genului feminin, asa ar trebui si aici jos, baiatul sa ajute fata. Vasul tare sa sprijine vasul slab.

Nu e ciudat cat s-au schimbat timpurile? Nu mai gasesti nicaieri baieti cu bune maniere, care sa nu minta, sa stie sa se poarte; oare unde sunt acei baieti care iti deschid usa sa intri si iti trag scaunul sa iei loc? Oare unde sunt acei cavaleri care cand te invita la o plimbare te duc intr-un loc public si nu pe o alee pustie; care iti respecta feminitatea, care te suporta in decizii si nu fac pe inteligentii etaland telefoane, masini sau case ci isi arata inteligenta prin eleganta si stilul lor ordonat de viata. Mai exista asa ceva?

Dar totodata ma intreb, unde sunt acele fete care tin la onoarea lor de a fi fata, acele domnisoare care se respecta si vorbesc frumos, care tin cu adevarul si isi tin parerea fara a se lasa influentate de "vrajelile" baietilor. Unde sunt acele domnite care nu aveau curaj sa-si arate goliciunea si care tineau la puritatea lor, unde sunt acele fete care erau interesate sa citeasca si sa stranga o cultura generala, unde sunt acele domnite care invatau sa gateasca si sa tina curatenia in casa, care se pregateau sa fie sotia din Proverbe 31.

Chiar imi doresc sa fiu domnita aceea chiar daca as fi o ciudata in mediul in care traiesc, doresc sa gasesc un cavaler care sa ma respecte si sa tina la deciziile luate pentru puritatea si devotamentul meu fata de Dumnezeu. Imi doresc...

Agape.

"A Domnului e razbunarea, iar a noastra e rabdarea." Cu asta a fost incheiat un frate predica, si cata dreptate poate avea.
Dar oare suntem noi atata de smeriti incat intotdeauna sa iertam si sa asteptam sau preferam sa umplem paharul cu dulcele razbunarii?

Si sunt atatea detalii care ne provoaca la razbunare...nu ti s-a intamplat niciodata sa fi vorbit de rau si sa ai direct intentia sa mergi la cel apropiat si sa te apuci.."ai auzit ce a zis de mine, care e mai nu stiu cum fata de mine..."; oh'si cati nu facem asta.

Sunt mici detalii, care dor si prin care ne ranim singuri; ne pierdem pe drumul amagitor al dragostei firesti prin care singurul scop e sa ne fie noua bine; si uitam de dragostea agape, care poate provoca atata bunatate...

Imi e dor sa vad un om care cauta sa ofere nu sa ia, care cauta sa dea nu sa adune...dar mai exista oameni cu astfel de dorinte?

Raman cu o dorinta...sa creasca agape in sufletul meu.

Fiecare cu turma lui.

Probabil toti va-ti pus cel putin o data intrebarea "exista prieteni adevarati?". Ey'bine eu cred ca zilnic ma intreb, si zilnic mi se dau aceleasi raspunsuri, si da si nu...dar probabil ar trebui sa ne intrebam: "suntem noi prieteni adevarati?".

As vrea sa mi se zica ca da, nu vreau sa fiu prietena perfecta, doar sa fiu PRIETENA cu fapta. Dar stii, omul cam are instinctul de turma, si anume ca atunci cand sunt liberi sa faca ce vor, se imita unul pe altul. Deci daca esti vestit in barfa, poti fi sigur ca mai sunt altii care te imita.

Oare eu ce turma am ales sa urmez? Ah'daca am avea toti curajul sa lasam turma pamanteasca si sa alergam dupa cea cereasca; daca am lasa ravna dupa bani si castig..daca am ramane constienti ca poate la noapte nu vine Domnul, dar sufletul nostru oricand poate fi luat, daca am fi dependenti de Dumnezeu...

Cand am inceput sa scriu, undeva prin gand strabatea o idee, sa inchei cu multumire pentru toti prietenii mei; dar ma intreb, am asa ceva? As vrea sa zic ca da, sunt putine persoanele care au loc important in inima mea, poate prea putine, dar nu mai stiu...eu ce loc ocup in inima lor?

Sau poate ar trebui sa ma intreb, sunt eu demna sa am prieteni adevarati sau fac parte dintr-o turma fara scrupule?

cu autorul anonim.

Privesc cum arde focu'n soba, incet, fara sa faca mare zarva; el arde si-ncalzeste casa-ntreaga si-apoi mi-arunc privirea din nou in cartea mea, ca sa citesc mai departe...

Citesc, pierduta printre ganduri, un rand, doua, o fila..noua. M'opresc incet, privesc spre soba...ciudat! Cand mi-am plimbat privirea ultima oara, ardea un foc in ea, insa acum...aproape ca s-a stins, e-un foc mohnit...si o raceala incepe sa se lase. Ma ridic incet, si trec la soba, iau lemne si le'ndes in ea, iar din nou o caldura mare incoajoara odaia mea.

Asa e si cu sufletul din noi, cu sufletul trudit de atata zarva, l-anceput, el arde numai pentru Domnul; apoi incet, incet incepe a se stinge...Nu-i mai lumina-n jurul lui, nu-i mai caldura sufleteasca, el nu mai arde pentru Domnul, si-ncet se stinge.

Ar fi atata de usor de-aprins, dar noi privim doar la ale noastre treburi si uitam ca un Isus s-a jertfit pentru-ncalzire. Suntem atat de goi in noi, e rece tot ce ma-nconjoara...si tare-as vrea un suflet nou sa impresoare a mea casa, casa sufletului meu e goala...sau poate doar ce trebuie sa-L strig si va veni s-ocupe casa?

Astept...veghind cand va sosi, sa-i dau ce am mai bun...desi e rece.